Ce bine că eşti…

Citeam pe bloul lui Cati, un articol care se numeşte, “Cea care sunt!”, şi începe aşa:

“Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-as fi vrut sa fiu!…
Dar fiindca m-am nascut fara sa stiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun crestin,
Si n-am ramas decât…”

Un articol interesant, în care Cati vorbeşte un pic despre ea. Dar nu asta vreau să reliefez. Articolul în sine mi-a adus aminte de o poezie frumoasă a lui Nichita Stănescu. Se numeşte, Ce bine că eşti, şi mie îmi place foarte mult. Sper să subscrieţi si voi cu plăcere.

Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare

De painjen tort să rumpă,

Şi anină-n haina nopţii

Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mişcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,