Casa cu două balcoane !


Pe strada Toamnei, unde,
Pomii-şi scuturau povara,
Locuia o cuconiţă
Blonda şi frumoasa – Clara!

Avea trup de crin şi gura
Roşie ca o muşcată,
Sânii, două crizanteme
Şi era şi măritată.

Soţul ei, Avram Barbulea,
Voiajor prin toată ţara ,
Pleca luni de dimineaţă
Şi venea sâmbată seara.

Astfel ca, în alte zile,
Clara dulce , drăgăstoasă,
Marţi şi joi, să se distreze,
Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,
Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam poveşti, şi-n urmă
Petreceam, ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris să şadă,
Avea doua-apartamente
Cu balcoanele spre stradă.

Jos, în gang, urcai o scară,
Care-aşa, din construire,
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieşire.

Iar alături, stătea Sprinta
Cu bărbatul său, Haim Malne,
Care-avea tot astfel casa
Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni, numai scara
Luminata de un bec,
Mă ştia când vin la Clara,
Mai ales, ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa
Şi destinul priveghea,
Să gustăm din fericirea
Dragostei, şi eu şi ea.

Da-ntr-o noapte violentă,
Când cu dragă mă distram,
Se-auziră paşi pe scară
Şi ea-mi spune: – Vine-Avram!

Mă îmbrac în fuga, fulger,
Vinovat ca un borfaş
Şi deschid în graba uşa
Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai
De la jertfă pe Isac,
Fă şi-acuma o minune
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Şi-ntr-o clipă sunt alături,
În balconul celălalt.

Situaţia e gravă,
Simt în creier un ciclon,
Ce mă fac dacă vecinul
Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Şi pe viaţă, şi pe moarte!

Şi de-odată se deschide
Uşa-ntr-un moment fatal,
Şi-n chenarul ei apare
Soţul Clarei, personal!

Eu îngheţat şi gura-mi mută
Nici o şoaptă nu îndrugă!
Şi ridic în semn de spaimă
Braţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halul,
Ca să-mi cruţe umilinţa,
A dedus fară-ndoială
Că am fost surprins la Sprinta.

Şi înţelegând din semne
Că-i cer milă ca un prost,
Mi-a dat mana să sar iaraşi
În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa ,
Nici un zvon să n-o alarme
Şi, cu patos i-a spus Clarei,
Care se făcea că doarme:

– Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,
Cum că Sprinta-i o stricată?
Uite de-unde are blană,
Skong, cu care-i îmbracată!

Vino-ncoa, poete dragă
Şi îţi jur pe Dumnezeu,
Că n-o să ne ştie nimeni,
Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,
Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei, strâns în braţe
Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă,
M-am rugat, c-aşa mi-e firea,
Să traiască inginerul
Care-a construit clădirea!

Fiindcă ce făceam eu dacă,
Mă păştea un ghinion,
Şi această casă-a Clarei
Avea numai un balcon?!

de Ion Pribeagu*

Anunțuri

About © Costin Rbsv.

Visez ca şi când aş trăi pentru totdeauna, trăiesc ca şi când aş muri azi. Încerc să înteleg lumea, viaţa aşa cum sunt ele.

Posted on 02/04/2009, in amuzant and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 8 comentarii.

  1. =))))

    mi-a placut la nebunie asta!

  2. Ma bucur Ana, si multumesc pentru comment.

  3. mi-a facut ziua frumoasa:))

  4. Foarte ffffffffffffffffffffffffff tare Mane tine-o tot asa.

  5. ce-nseamna sa ai noroc.

  6. Am ras..cu lacrimi :)) 😀

  7. @Green ppl – si eu la fel cand am postat-o :))

  8. ironia sortii..tot Clara sunt, dar nemaritata ))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: